miercuri, 14 februarie 2018

Hepi Velăntainz Dei fericit, sărakilor!

A-nceput cu dreptul la 7.30: cocoșii cântă de zor în curtea de peste drum, în inima Bucureștiului, apoi Simon de la a 11-a doarme toată prima oră liniștit, în timp ce eu încerc să aprind flacăra interesului pentru petrecerile rave cu un text despre cum cad tinerii engleji cu tot cu tavane la petreceri d-astea cu droage și alte muzici techno. Orice flacără aveam eu în cap n-o fost de-ajuns pentru Simon care, la 1 metru de mine, în prima bancă, face nănuț; măcar n-a sforăit.
La 8.30 intru la altă a 11-a; pe calorifer tronează o pereche de UGG-uri negre puse la uscat. Îmi adun cei 3 neuroni neturtiți de Simon și-mi spun că-i bine că nu e rău, apoi solicit mutarea ciubotelor sub masă, dacă nu-n picioare. Ora merge ca unsă (cu slănină, adică  îmi lasă o dâră de unsoare pe suflet și-n clasă miroase a picioare).
9.30, Clasa a 12-a n-a venit că e greu de noi cu atâtea competențe, fotografiez case coșcovite de bătrânețe și burlanul de 5 metri al uneia dintre ele vărsându-se duios în curtea alăturată, pe principiu
,, decât la mine-n bătătură, mai bine la mă-ta-i udătură”.
10.30-13.30 înțelegerea textului citit e mai mult o neînțelegere gravă între mine și ei, Plouă și când e udeală neuronul cu teaca de mielină muiată fleașcă nu face față atîtor cuvinte; eu nu renunț, deși ar trebui.
Acasă, pe la 15.23, sună intens interfonul. În ciuda ciupercilor pe care le spălam pe piciorușe, apăs isteric butonul interfonului: LINIȘTE.
-Daaaaa. Nu răspunde nimeni. DU-TE DRACULUI! spun entuziasmată și-nchid.
Interfonul revine după 30 de secunde.
- Daaaa!
- Sunt cu coletu.
- Ha? Pentru 18 aveți un colet?
LINIȘTEEEEEE.
-Du-te-n mă-ta cu coletu tău! spun extaziată. Închid nu doar interfonul, ci și sonorul lui.
Cioc-cioc, Hau-hau-hau, îl mușc de beregetă, să moară mama de mint(câinele Voly latră-n demență)
Prin vizor mă privește un omuleț furios.
- De ce nu răspundeți la interfon, se răstește gnomu turbat la mine. Are pe el o salopetă murdărică de la GSL și e nervos cu spume.
- Că eu nu aștept niciun colet, d-aia.
- Așteaptă soțu. E un colet mare, acia la adresă.
- Soțu meu? întreb tâmp.
- Îhî. Bozieru Nicolae.
- Poate Nelu, Nicolae e strada, fac eu pe deșteapta.
- Ete na! Nicolae, Nelu, ceva Bozieru. Stați acilea că mă duc să-l aduc.
Rămân bujbei în ușă cu ciuperci pe dește și un cuțit cât o sabie de samurai în mână. Brusc mă ia un gând: la găsit pe nebun Velentainz Deiu, frățică, după dooșcinci de ani. E un colet greu a zis. Hmmm. Dacă nu era surpriză, îmi spunea că așteaptă un colet, nu? Mai bine să-l sun că m-o pune ăsta să-i dau parale și n-am un chior în portofel.
- Alo, aștepți vreun colet?
- Da, da. A venit?
- Boss, m-am certat cu un nene care vrea să-mi dea un pachet. Nu puteai să-mi spui?
- Ia-l, ia-l, îl aștept da. Tre să fie un pachețoi mare și greu. SUNT ȚEVI.
Piticul de grădină apare după cîteva minute și mai furios decât prima oară, icnind asudat.
- Vedeț că-i greu, să nu vă cadă pe picior, îmi aruncă-n scârbă. Cinșpe kile.
Pachetul îl înhață Pavel și-l pune imediat pe jos în hol. Ne uităm la el ca proștii, apoi el scormone la un colț și spune scârbit: ȚEVI DE EȘAPAMENT. Și nici nu sunt curate.
Și acum cred că piticul de grădină spera în adâncul inimii lui ca țevile să-mi frângă metatarsienele în 5 locuri. N-a fost să fie, crecă pencă veghea sfântu amorezilor.
Adică s-a lăsat cu iubire la Bozieri. De motocicletă, evident. Și fincă suntem romatici și-i iubim pe vecini, una dintre tobe o să fie cu găuri, să răsune mai al dracu cartieru când plecăm călare . Diiii, murgule!





marți, 13 februarie 2018

Încet cu sexu' prin școli

Unul dintre coșmarurile mele ca profesor diriginte a fost că o să mă trezesc cu vreuna dintre elevele mele că-mi cere să merg cu ea la vreo clinică să facă avort. M-am închipuit ținând-o de mână înainte de a intra în sală, apoi ținând-o în brațe după intervenție, ascultându-i plânsul deznădăjduit și rugămințile de a nu-i spune familiei, colegelor sau altor profe, apoi ducând-o acasă la mine sau la ea și, cel mai greu, privindu-i mama după aceea, când secretul avea să ne separe pentru totdeauna.
Da, am plâns mai devreme de nervi când am citit asta- Camera Deputatilor dezbate, luni, proiectul de Lege pentru "Inocenta Copilariei" privind interzicerea cursurilor de educatie sexuala in invatamantul prescolar, primar si gimnazial- și m-am întrebat dacă nu trebuie cumva să mă pregătesc să fiu ilegalistă, să mă apuc de scris manifeste printate pe furiș prin print shopuri de cartier, să-mi decolorez părul ca doamnele motoSteveooitoare din guvern cu care sper să mă confude poliția gândirii și sexului ce se va infiltra prin școli să ne vâneze.
Am făcut educație sexuală mai bine de 20 de ani pentru câteva sute de elevi care ajungeau de multe ori la liceu fără cele mai vagi noțiuni de igienă intimă, a actului sexual, a propriei alcătuiri interne sau a celei a partenerului.
Lucrurile nu s-au schimbat așa mult doar pentru că acum accesul la informație este facilitat de rețele sociale sau pentru că vârsta la care copiii noștri își încep viața sexuală a scăzut până aproape de pragul gimnaziului.
Întrebați dacă au făcut lecția despre aparatul reproducător, toți elevii mei de a 9-a de la o serie recentă au izbucnit în râs și au negat la unison, spunând că profesorii de biologie le spuseseră că peste lecția asta se sare, pentru că ,,și așa știți voi prea multe”.
Ca să înțelegeți amploarea dezastrului ajunge să vă spun că sunt fete care cred că dacă folosesc OB-uri nu mai pot să facă pipi și asta pentru că nu știu că uretra și vaginul sunt două orificii diferite ce necesită măsuri igienice diferite?
Dar că majoritatea cred că pilula de a 2-a zi este o măsură contraceptivă ce se folosește de câte ori faci sex?
Cum vi se pare că multe fete cred și acum că dacă faci sex în timpul sarcinii riști să faci gemeni sau, mai rău, Doamne păzește, să faci vreun copil autist pentru că l-a izbit tac-so în moalele capului cu sula pe când era încă în pântec?
Da, toate bazaconiile astea au fost auzite de mine la astfel de ore de educație sexuală, ca și faptul că sunt siguri că sexul oral nu transmite BTS sau că cel mai rău lucru care ți se poate întâmpla e să iei sifilis, nicidecum hepatite sau HIV, dar habar n-au cum își pot da seama că ar fi putut să fie infectați cu sifilis.
Una dintre elevele mele mi-a spus foarte serioasă că ea nu are de gând să pară o curvă cerându-i prietenului ei să folosească prezervativ, fiindcă numai curvele fac sex cu prezervativ; alta m-a întrebat dacă partenerul vine cu prezervativul pus de acasă, ceea ce a iscat o furtună de râsete când i-am confirmat că ăla sigur își prinde prezervativul cu un elastic de borcan și până ajunge la ea mai vede el dacă-i arde de sex sau doar de un duș rece.
Băieții au fost mereu mai practici și au vrut să știe care-s simptomele diverselor boli, care e cea mai bună marcă de prezervative sau dacă cele cu striații sunt chiar mai șmechere sau doar costă mai mult, dar și dacă sunt ticăloși dacă lasă vreo fată însărcinată și apoi nu vor ca ea să facă un copil pentru care nu sunt pregătiți.
Nu sunt simple astfel de ore; toate abilitățile de actorie pe care le-am avut cândva îmi sunt necesare să le planific, apoi să le duc până la momentul când sună clopoțelul, dar de fiecare dată când simt că e prea mult, îmi amintesc de un mesaj pe care l-am primit de la o elevă care e mamă ea însăși acum și care spunea cam așa: Lăcră, m-am întâlnit cu fetele din clasă zilele trecute și vorbeam că din toată educația pe care am primit-o în liceu cea mai folositoare a fost educația sexuală pe care ne-ai făcut-o tu.
Voi continua să fac educație sexuală ca și până acum, voi milita pentru necesitatea introducerii ei încă din gimnaziu, pentru orele de igienă personală sau cele de educație pentru sănătate, chiar dacă asta va presupune să umblu mai ceva ca Carla's dreams de mâzgălită pe față.
Și că veni vorba de băieții ăștia, las acilea o vorbă pentru Ninel Peia și legea lui





marți, 30 ianuarie 2018

În Baicului , timpul nu mai are răbdare

Dumnezeu se mai apleacă uneori deasupra mahalalei Baicului și dă peste vreo postare îngâmfată care înșiră lucruri de făcut în curând. E mai bătrân ca pământul și hâtru peste fire Dumnezeu, zâmbește-n barbă și suflă oleacă pe geamul la care o mâță speriată face o tumbă și aterizează confuză pe covor: viroza-i gata.
Voiam timp să mă uit în mine; acolo-s doar dureri de cap, coaste, rinichi, mușchi inventați doar ca să chinuie de îndată ce febra a trecut de 37.5, așa că mai bine nu m-aș uita.
Voiam timp. Ce am vrut dintotdeauna și mereu am avut prea puțin. Acum simt tot mai acut lipsa lui, doar se apropie un prag după care știu că se află prea puține bucurii, prea multă degradare fizică și, ferească Dumnezeu, și cea mintală.
Voiam timp să fac ce n-am făcut până acum, doar că nu cred să-l merit dacă tot l-am risipit leneș pe cel de mi-a fost dat.
Voiam timp încă din după-amiaza când am înțeles că moartea e, de fapt, separarea supremă, altfel decât cea pe care o simțisem de câte ori fusese mama în spital și mă temusem că aia era moartea.
Stăteam cocoțată pe geamul de la dormitorul vecinei mele Cristina, cu un picior sprijinit pe caloriferul de fontă de sub fereastră și altul bălăngănindu-se peste tocul ferestrei în afară. Sigur că aș fi putut să sun la ușă și să intru în bucătăria Cristinei molfăind vreo prăjitură făcută de mamaia ei, dar asta ar fi însemnat să ratez ocazia de a mă cățăra pe pervaz și de a încăleca fereastra, apoi de a a privi deștul mare ieșit prin șoseta albă pe care abia o rupsesem sprijinindu-mă de perete cu sandalele roșii cu găurele.
Mirată că-s afară înaintea ei, Cristina m-a întrebat cum de m-a lăsat mama să ies așa devreme.
- Face o prăjitură și mi-a zis că pot să ies acum, ca să nu mai vorbesc într-una. Vine Mirel în permisie.
- Daaaa? se miră ea. Auzi, Mirel cu câți ani e mai mare ca tine?
- Cinșpe. E în armată la artilerie.
- Îhi. Și Reli cu câți ani e mai mare ca tine?
- Doișpe, i-am spus mândră că am frați așa mari.
- Ce păcat! Știi că dacă ai frați mai mari o să trebuiască să-i îngropi tu când mor. Mai întâi pe frati-tu, cu 15 înaintea ta, apoi pe sor-ta.
Poate pe Reli aș fi fost dispusă să o îngrop, dar plângeam aproape zilnic de dorul lui Mirel, plecat în cătănie, iar asta mi s-a părut insuportabil.
Tot insuportabilă era și iritația de la dantela chiloților pe care mama mă forța să-i port, deci m-am scărpinat la buca aflată în afara geamului, mi-am scos chiloții din cur și mi-am tras și celălalt picior în afară, spânzurată de tocul dormitorului în care Cristina îmi explica taina morții.
Moartea era definitivă. Băgai omul în coșciug, apoi în groapă, turnai pământ pe el și rămânea acolo să-l mănânce râme grase, ca alea de ne jucam noi cu ele când țâșneau din noroi după ploaie.
Mirel nu va mai cânta la chitară lălăielile lui, nu va mai desena, Reli nu va mai face checuri și clătite, mama nu-mi va mai împleti cozile.
M-am gândit o clipă că mama nici nu-mi va mai apreta dantela de la chiloți, ba chiar voi purta și eu chiloți normali ca alte fetițe dacă ea nu va mai fi, că voi urca în toți corcodușii și voi mânca toate gorgoazele pentru că sor-mea Reli nu mă va mai urmări cu ochi de hultan, că o să pot să mă bat în voie cu toți băieții și o să port părul scurt, tuns cu lama, cum văzusem eu odată la frizerie. Ce bine!
În timpul ăsta, Cristina îmi explica pe larg cum trupurile morților se fleșcăie, bântuite de râmele cu care ne jucam noi pe ploaie și cum oricât ai plânge, niciunul nu mai vine înapoi să te pupe și să-ți dea ceva bun.
- Știi că râmele alea o să fie de fapt morții, că s-au hrănit din ei? m-a întrebat cu ochi beliți.
- Prima o să moară tanti Chicoș, a mai adăugat, cu patruj de ani înaintea ta, apoi Mirel cu cinșpe și abia după aia o să moară sor-ta. Fincă tu ești cea mai mică, trebuie să-i îngropi pe toți și trebuie să-i bocești. Înțelegi?
- Îhi! i-am spus Cristinei și am sărit direct jos. Vezi că stau la flori să te-aștept.
La flori era un rond de pansele improvizat pe lateralul blocului, loc în care garantat aveam să-mi înverzesc șosetele, adică exact ce-mi spusese mama la ieșirea pe ușă să nu fac. Nu conta oricum pentru că deja rupsesem șoseta stângă, iar pe dreapta proptisem niște țărână când mă strecurasem în spatele blocului, deci ciufuleala era deja asigurată.
Am stat lângă rond, jucându-mă cu o gânganie ce ieșise la soare, și am plâns amarnic de frica morții. Să te mămânce râmele alea grase, să te-nmoi ca hoiturile de căței sau păsări în care mai scormoneau copiii cei mari cu bețe, să taci, să nu mai fii.
Mi-am șters mucii cu marginea rochiței apretate pe care mi-o dăduse mama și am mai plâns încă o porție, gândindu-mă că nu e drept doar fiindcă-s cea mai mică să trebuiască să mă despart de toți.
Ei de ce să nu sufere că mor și eu să îndur să-i molfăie pe toți râmele și să mai găsesc din ei doar părul.
Ei, bine, până aci mi-a fost; gândul la părul alb al mamei plutind printre râme a fost de-ajuns să mă pună pe burtă, direct pe iarbă, cu nasul în pământul în care îmi închipuiam că va trebui să-i închid pe toți ai mei.
Așa m-a găsit Cristina care mi-a adus o bucată de prăjitură și mi-a propus să mergem la furat de mere verzi în curte ,,la Baba”, ceea ce m-a liniștit, mai ales că hainele mele erau deja înverzite, pline de muci și țărână, deci urmele escapadei aveau să se amestece cu cele care mă împodobeau atunci.
Seara, m-a altoit mama zdravăn, că iar am făcut-o de răs murdărindu-mă, m-a spălat vârtos și mi-a dat alți chiloți cu dantelă, apoi m-a pus la colț că-s ,,golancă” și mi-am șters mucii cu rochia.
Dar mama era vie, părul ei alb se-nfoia când se răstea la mine, nu curgeau râme d-alea de ploaie din el, iar eu nu m-am supărat ca de obicei; m-am gândit din nou că nu e drept doar eu să sufăr când o să-i îngrop pe toți și ei să nu sufere la moartea mea, drept care m-am pus pe râcâit strașnic colțul peretelui cu o cheie.
Între timp, am depășit vârsta pe care o avea mama când m-a pus la colț doar ca să constate disperată că-i distrusesem zugrăveala râcâind cu cheia; părul meu e alb ca al ei, e alb de peste douăzeci de ani, cam de când îi tot fac pomeniri, Mirel e tataie el însuși, Reli e pensionară, trupul meu mă trădează tot mai laș.
Voiam timp. Exact ce înțeleg cel mai puțin




miercuri, 10 ianuarie 2018

De ce nu e bine când e rău


Eu nu le prea am cu Biblia, dar ceva tot s-a prins și de mine dacă tot m-am uitat la Iisus din Nazaret de 328 de ori: pilda cu femeia păcătoasă care mi-a mers la inimă pentru că amărâta n-a murit turtită sub pietrele aruncate tocmai de cei care apelau la ,,serviciile” oferite de ea.
D-aia am și eu niște povestioare de vreau să vi le spun cam așa:

Empatie de 50 de lei, vă rog!
Stoarsă de vlagă după multe săptămâni de veghe prin spitale lângă trupul murind al mamei sale, pe la 9 seara, Mihaela a băgat 50 de lei și numărul de telefon în buzunarul hulpav al asistentei de pe salon și a rugat-o să o sune dacă starea bătrânei se înrăutățește peste noapte, apoi a plecat acasă să-și tragă sufletul stors de prezența morții. 
A revenit la spital la prima oră și a găsit salonul gol; mama ei nu era la terapie intensivă, ci la morgă dusă de la 9.30, la scurt timp după ce ea vârâse bancnota în buzunarul asistentei.

Moș Crăciun cu plicuri d-albe
- Doamna M, sunteți mama lui Ariana?
- Da. S-a-ntâmplat ceva?
- Nu, dar știți că strângem bani pentru Moș Crăciun și dumneavoastră nu apăreți pe listă.
- Care listă, doamnă, că eu nu știu să fi discutat despre asta la ședință?
- Lista pentru doamna învățătoare, de Moș Crăciun. Noi am hotărât să-i dăm banii, că mai bine își ia ea ce vrea decât să-i luăm noi ceva să nu-i placă. Aveți 100 de lei acum sau trimiteți cu Ariana?

Un dosar de pensie                                 
V vrea să se pensioneze. I-o fi ajuns și lui după atâția ani. Se duce cu jalba-n proțap la cadre, cadrele verifică pe unde a lucrat și-l trimit la alt departament să-și ia adeverința de vechime și de acolo. La departament i se confirmă că i se va elibera adeverința de îndată ce se primește dosarul de la cadre. 
- Care cadre? întreabă V ca prostul.
- Cei care v-au trimis la noi. Ei au dosarul complet și noi nu putem da adeverința până nu ne trimit ei actele doveditoare.
- Păi, de ce m-au trimis aici după adeverință atunci?
- Așa e procedura. Știți ceva? Nu cunoașteți dumneavoastră pe cineva mai sus care să dea un telefon la cadre ca să ne trimită mai repede actele după care să facem adeverința pe care să o duceți apoi la cadre? Altminteri, să știți că poate să dureze și câteva luni până primim actele și facem dosarul.
- Nu durează oricum câteva luni? întreabă iar V ca prostul.
- Tocmai. Va dura și mai multe luni.

Morala e de înfiorătoare simplitate: corupția roade mortal din fibra oamenilor, indiferent de profesia lor.
Polițișii nu sunt mai corupți sau mai proști decât părinții care pun bani în plic pentru doamna, nici decât doamna însăși care ia plicul de Crăciun, 8 Martie, aniversare și alte ocazii fericite.
Polițiștii nu sunt mai ticăloși decât infirmiera care nu-ți schimbă cearceaful decât dacă îți cad accidental 10 lei în buzunarul ei sau decât medicul care trece indiferent pe lângă mațele tale dacă nu sunt cumva și 200 de lei scăpate prin ele.
Polițiștii nu sunt mai mișei decât taximetristul care îți cere 50 de lei să te ducă la 11 noaptea acasă preț de 3 kilometri.
Polițiștii nu sunt mai jegoși decât judecătorii care eliberează din închisoare marii corupți după câteva luni în care aceștia au scris mai mult decât ar fi omenește posibil și fără a verifica o secundă dacă ,,operele” măcar există.
De câte ori ne dezlănțuim asupra unei categorii profesionale, subminăm nu doar autoritatea ei în societate, ci și propria noastră încredere în ei și asta nu e bine. 
Nu e bine să ne tăvălim în rău crezând că-i roade doar pe alții, nici să ridicăm piatra când noi înșine dăm telefoane la ,,cineva mai sus”, iar ,,cinevaul” sună mai departe în loc să schimbe procedurile, ușurându-le.
Diavolul râde de câte ori ne asmute pe toți împotriva medicilor, căci așa nu-i mai vedem pe cei buni dintre ei, cei care își țin pacienții de mână mângâindu-i și dându-le speranță.
Nici să-i considerăm pe toți polițiștii Garcea nu ne ajută când sunt destui Radu Gavriș printre ei care abia de mai ajung acasă la familie în zbaterea lor de a-i găsi pe cei pe care noi îi reclamăm. 
De profi nu vă mai spun, că am un teanc de teze de corectat și nu prea mai am mult timp de risipit.
Dacă lucruile merg prost pentru noi toți e pentru că am contribuit la asta urându-ne între noi și disprețuind autoritatea la fel cum Lucan sau Burnei disprețuiau reglementările ce i-ar fi împiedicat să facă experimente medicale, profesorii ROFUIP-ul, oamenii legii legea însăși. 




marți, 10 octombrie 2017

Poveste horror cu o capră scelerată



Am citit și eu ca tot puiul de român Capra cu trei iezi și sincer vă spun că numai asta poate fi explicația pentru toate problemele mele cu nervii de până acum. Nu doar că m-a pus tovarășa învățătoare s-o citesc, dar când eram la grădiniță, tovarășa educatoare ne-a adunat pe toți copiii în clasă, ne-a pus cu mânuțele la spate pe scăunele și ne-a proiectat filmulețul de desenate animate în care mama capră îl pârlește pe lupul ticălos la foc mic și privește oroarea împreună cu iedul cel mic, la fel de scelerat ca ea. Noi am bătut din palme și ne-am bucurat că l-a mierlit pe lup, dar acum știu că așa a început sfârșitul neuronilor mei.
S-o luăm cu începutul. În primul rând că familia caprei nu era una tradițională. Țapul, capul familiei, s-a sustras de la îndatoririle părintești după ce a profitat de naivitatea bietei capre pe care a lăsat-o apoi să crească toți cei 3 iezi aflați la vârsta delicată a adolescenței fără pensie alimentară sau suport psihologic.
Acest lucru nu a împiedicat-o pe capră să fie independentă material și emoțional, fiind singura susținătoare legală a familiei pe care o hrănea cu ce putea și ea:
,,Frunze-n buze,/ 
Lapte-n ţâţe,/ Drob de sare/ În spinare, /Mălăieş/ În călcăieş,/ Smoc de flori /Pe subsuori.

Sigur, nu este de aprobat faptul că în cursul achiziționării celor necesare susținerii celor 3 minori, capra era nevoită să-i închidă singuri în casă, dar trebuie notat că la momentul respectiv, nu erau agenții de beibisiting căpresc. 
Pe de altă parte, acest fapt ar putea fi responsabil pentru comportamentul rebel al celor 2 iezi mai mari care, marcați de pierderea autorității paterne, se revoltă și împotriva celei materne prin deschiderea ușii, ceea ce atrage după sine drama, mai precis pe lupul cel hămesit.
Probabil tot din pricina stării de disconfort provocată de absența figurii paterne țăpești, cei doi iezi adolescenți supun constant iedul cel mic unui bullying dezgustător și, de asemenea, unei evidente discriminări de vârstă, desconsiderându-i opiniile pertinente și batjocorindu-l fără remușcare.
O întreagă discuție ar merita purtată în jurul caracterului infect al personajului ,,lupul”, ființă mai lacomă ca un politician, un mascul tipic, lipsit de empatie, dar suficient de viclean încât să convingă cei doi iezi adolescenți să încalce promisiunea făcută sărmanei lor mame, și așa victima unui țap macho și iresponsabil.
Când nenorocirea lovește această familie, marcată oricum de abandonul patern, singura soluție ce rămâne la îndemâna mamei și iedului supraviețuitor este răzbunarea. 
În scene parcă desprinse din filmele horror de serie B, capra complotează împotriva lupului pe care îl atrage într-o capcană profitând de lăcomia lui proverbială și, după ce îl îmbuibă cu bucate tradiționale, îl privește cum arde de viu, refuzându-i salvarea.
Cel mai grav este că această capră întinează valorile noastre creștin ortodoxe, pretextând că îl invită pe lup la pomana bieților ei iezi și împlinește ritualul păgân al arderii păcătosului într-o zi care ar fi trebuit dedicată slujbelor creștinești, colivei și rugăciunilor pentru iertarea păcatelor celor duși dintre...ea.
Crescând cu aceste lecturi, cred că este lesne de înțeles de ce am ajuns o depresivă cu asemenea tendințe maniacale, încât dacă văd femei abuzate, îmi amintesc pe dată de mama singură cu 3 iezi și mă ia așa un val de revoltă, de plâng râuri de lacrimi și muci.

miercuri, 27 septembrie 2017

Troll de Baicului




Home is where the heart is. Frecție, taică! Home is where the kitchen is! 
Vinerea e zi sfântă de lăfăit în crătiți, de supeciorbe, de tocănițe, de felul1+2/cină/aperitive/desert. După amiezele de vineri miros frumos a legume tunse scurt, să-ncapă în crătiți sub sosuri, de pătrunjel tocat și leuștean pus cu castronul.
Vinerea nu-mi pasă de altceva decât de crătițile duduind pe foc, de sfârâitul focului de aragaz si de mirodeniile pe care trebuie să le arunc sub capacele care tresaltă de atâta abur și așteptare.
Vinerea nu prea ascult nici măcar ce sporovăiește Pavel după ce vine de la școală, iar el, enervat de indiferența mea de bucătăreasă îndârjită, renunță să mă mai bată la cap și se pune pe trăncănit cu pisica în timp ce se aleargă cu ea dintr-o cameră-ntr-alta.
Într-o zi d-asta, mă găsește fimio cu un morman de morcovi pregătiți de ghiveci, vreo 2 verze, niscai borș de făcut și niște sos de paste pus pe foc la scăzut. Eu hârști-hârști retez nemiloasă destine de morcovi, el își spune poveștile de clasă, eu fleoșca-fleoșca prin crătiți cu linguroiul, el dă-i înainte cu trăncăneala.
Tot izbind de zor cuțitul de tocător, realizez că a dispărut și nu mai vorbește cu mine, dar îl aud în sufragerie spunându-i mâței: ,,Ia, spune, fă sormeo, tu ce vrei să te faci când te faci mare?”
Pisica miaună disperată, semn că e probabil în brațele lui Pavel care se aude apoi pupând-o în rafale scurte- țoc,țoc,țoc,țoc.
,,Termină, că omori mâța!”-strig din bucătărie dând cu cuțitul în tocător mai să-l tai și p-ăla de așa mieuneală ce răzbate de alături.
Țoc-țoc-țoc, liniște, mâța mă strigă disperată, țocăială, apoi pisica zdupăie spre dormitor abia scăpată de mitraliera de pupături, dar fugărită de câinele care în goană se izbește de toți pereții holului.
,,Mamaaaaa, când mă fac mare pot să mă fac pinguin?”
Zbang, se-nfige lama până la prăsele în tocător. Mă chinui enervată să smulg fierul din strânsoarea lemnului.
,,Nu, mămică, nu poți să te faci pinguin.”
,,Nu zici tu că pot să mă fac orice vreau eu când mă fac mare? Eu vreau să mă fac pinguin”
Ș-așa am despicat eu tocătorul fix pe jumătate.

miercuri, 20 septembrie 2017

Profesor modest visez hârtie igienică



Sunt un om așa simplu, încât până și visele mele sunt de-o banalitate vecină cu prostia. Una dintre fanteziile mele este să predau cândva într-o școală în care să fie hârtie igienică la toaletă. Și săpun. Chiar și d-ăla ,,Cheia”, din cel lichid de costă 5 lei 10 litri sau unul tare ca o pietricică pe care trebuie s-o freci vârtos să elibereze o duhoare sinistră, dar să facă spume și să spele mâinile după ce te-ai frecat de catedre pline de cretă și jeg pe care au stat în pauze câteva zeci de cururi de copii.
De toalete nu mai spun. Doamne Dumnezeule mare și Tu Măicuța Domnului Iisus Hristos, ajută-mi și mie să ajung în raiul liceelor unde pe vasele de veceu să fie colaci, iar pe perete să troneze un băț cu un sul de hârtie înfipt în el.
Ce fericire trebuie să fie să intri într-o cabină de veceu și să vezi un ditamai sulul de curpapir gri, d-ăla tare pentru cururi puse pe treabă sau din cel fucsia de-ți colorează popoul în dubioase nuanțe de roz de parcă numai acadele Chupa-Chups ai ținut între ,,obrăjori”.
Asta ar însemna să nu mai defilezi pe holul școlii cu igienica în mână, strecurându-te ,,discret” printre elevii care tot strigă sărumânuri după tine în timp ce tu abia nimerești să răspunzi de-ncordată ce ești să nu te scapi pe tine.
Dar cum ar fi să poți și trage apa? Doooooaaaamneeee, ce vis frumos ar fi să apeși butonul bazinului și chiar să auzi cascada apei ducând la vale pișălăul sau mai rău!
Ăsta-i cel mai nou vis al meu: să trag apa și ea să vină năvalnică, de nebună, direct în gura canalului. Asta după aventura de azi când m-am fofilat cu 5 minute mai devreme de la o oră să nu prind cele 2 toalete de fete deja ocupate, apoi am intrat camuflată într-o cabină și am reușit să scap de cele 13 cafele și o jumătate de litru de apă, fără să-mi susur lichidele în timp ce 10 eleve bat nervos în ușă.
Am înjurat copios printre dinți poziția de contorsionistă în care abia am reușit să mă ușurez, dar și pe fetele care nu trăseseră apa în pauza anterioară, după care m-am aranjat gigea iar și am apăsat butonul magic al bazinului. STUPOARE! CIUCIU APĂ!
În vas plutea o oranjadă densă, rezultatul multor vezici golite încă de dimineață și oricât apăsam eu butonul, niciun strop nu se-ncumeta să străbată țevile și să umple bazinul.
ȚÂÂÂÂÂÂÂRRRRR! se aude și soneria de ieșire, apoi primele glasuri de elevi pe hol. Haida, Lăcrămioaro! După o matură chibzuință de cam 3 secunde, am întredeschis ușa sperând să nu dau nas în nas cu vreuna dintre elevele mele care să intre în toaletă după mine. De data asta am avut noroc; nu era nicio coadă la veceu, eu m-am spălat pe gheare cu apă rece și bună de izvor, apoi am șerpuit pe lângă perete către cancelarie rugându-mă să nu mă vadă nimeni că am fost acolo să contribui la oranjada generalizată.
În timp ce mă ștergeam cu al țâșpelea șervețel umed pe mâini, am visat cu ochii deschiși la o toaletă mare, cu veceu cu colac, hârtie igienică, o bucată zdravănă de săpun și apă, multă apă în bazin care să spele oranjada.