joi, 27 iulie 2017

O mână, două mâini


Mai cutat ca un shar pei și nervos peste fire, Tudose se răstește la Ministrul oilor și altor copitate că vrea să știe care e treaba cu alimentele pe care afară-i vopsită eticheta și-năuntru e mai mult șorici și grăsime decât amelioratori de gust și alte condimente.
Eeeee, ce suntem noi d-ăia de mâna a doua?- se burzuluiește bossul guvernului.
Nu, boss, cum să fim? Totul până la crăpelniță, nenicule. Românul rabdă orice, numai de potolul lui să nu te atingi că se umflă tărâța în el ceva de speriat.
Sigur, e destul de nasol că mulți dintre copiii români se duc la culcare cu mațele lipite de spate de foame după ce au mânat oile sau vacile din zori și până-n seară și apoi tot ce au mâncat a fost o bătaie zdravănă dată de un tată beat lopată sau de ,,stăpânul” la care l-au vândut părinții de sărăcie lucie.
Nu-i prea bine nici că 10 milioane de români nu au toaletă în casă și-s certați cu săpunul așa de tare, încât abia de se-ntâlnesc de câteva ori pe an, când se termină posturile mari și se cuvine să purceadă lăiați la sfânta biserică.
,,Mâncăm mai prost ca în Occident”- titrează televiziunile, întristându-ne mult mai tare ca eliberarea lui Voiculescu sau Relu Fenechiu, băiat bun care a tras câteva milioane bune numai din operațiunea ,,Transformatorul” să alunece lângă cele 900,000 de euroi luați șpagă în cea Siveco.
Nu-i deprimant că nu s-au recuperat prejudiciile de zeci de milioane de euroi produse statului revoltat acum de șoriciul din conserva de la supermarket, dar ne-am putea bate cu UE pentru dreptul de a avea 5 gr în plus în cutia de tablă care găzduiește niscai macrou sau hering.
Tudose nu țipă isterizat la bossul ANAF că nu a recuperat prejudiciile din care, eventual, ar putea asigura niște vaccinuri ca să nu se mai tot umfle la bossul sănătății căruia mai are puțin și-i cere să se care dreacului odată să bage el personal siringa cu vaccinuri prin brațele copiilor neînțepați, dar vrea numele produselor neconforme ca să scoată limba la reprezentanții supermarketurilor, că altceva oricum nu poate face.
Eu zic să ieșim cu furci și coase să le luăm gâtul, ca haiducii, dar să-i jugănim și pe producătorii noștri care fac telemea de oaie din margarină, șuncă presată din zgârciuri, parizer tradițional din oase dizolvate în praf de usturoi și sirop natural de vișine din amidon de porumb.
V-am lăsat că am de ascuțit niște obiecte tăioase după îndemnul popular:
,,Hai, cuțât, cuțât, cuțât/ De trei ori te-am ascuțât/ Pe tocilă de cosoi/ Să iau gâtu' la ciocoi!”

miercuri, 26 iulie 2017

Scurtă lecție de sex


La vreo două săptămâni după ce-l născusem pe Pavel, aud chemarea disperată a lui Matei- MAMAAAA- înșfac plodul și țâșnesc pe balcon să văd cine i-a crăpat capul de țipă așa disperat. I se luminează fața când dă cu ochii de mine ținând guguloiul de frate și se răstește către unul dintre copiii care stăteau cu ochii zgâiți și gurile căscate spre etaj:
- Vezi, bă prostule, că am un frate? Mamaaaa, prostu' ăsta de Alex nu mă credea că am un frate.
-Aha, da, ai un frate. Pot să intru cu el în casă acum? spun obosită și mă întorc la mămiceala gândacului.
Nici nu apuc să-l schimb pe micul căcăcios că aud ușa de la intrare trântindu-se și tenișii zburând în toate părțile, apoi Matei răzbește în sufragerie și se azvârle pe fotoliu în fața mea în timp ce eu încercam să conving gândacul să sugă un pic.
- Nu mai vorbesc niciodată cu boul ăla de Alexandru!
-Matei, acum ce s-a mai întâmplat? încerc să împac și sugarul și copilul de 9 ani.
- Boul ăla spune prostii despre tine și tata. 
Tatăl devine brusc interesat și belicos:
-Ce, măăă? Ce prostii spune, mă, Alexandru de mine și mama?
-Spune că....da, noooo, noooo, chiar nu pot să spun așa ceva.
După ceva codeală și la insistențele mele- doar știi că mie poți să-mi spui orice- Matei spune deodată:
-Cică, ce e prostia asta cu celulele pentru Pavel...
După câteva clipe de derută îmi amintesc explicațiile legate de copii și cum se fac ei, oricum altcumva decât aduși de barză, embrionul rezultat din fecundarea ovulului de către spermatozoizii produși în ouă, cum se dezvoltă în burta mamei și se naște apoi prin vagin.
- Pe mine cel mai mult mă interesează cum ajung spermatozoizii în uter să fecundeze ovulul - spusese atunci și tocmai partea aia i-o încredințasem tatălui care a considerat că e mult prea devreme să aibă o asemenea discuție cu fiso. Iar acum, blond, nervos și încă învelit în carnea de copil se certa cu prietenii la fel de cunoscători într-ale sexului.
 -Alex, zice că...da nu pot să spun așa prostie-roșește, se bâlbâie, apoi o trântește- cică nu e nicio celulă și că tu și tata v-ați futat.
- Poftim? Așa a zis? Ce prostie! , spun calmă, continunând să-l alăptez pe frati-su.
-I-am spus eu că e prost!, jubilează Matei cu ochii lui încă albaștri pe atunci strălucind de bucurie.
- Matei, te duci la Alexandru și-i spui că a zis mă-ta că e prost de moare și că eu cu tacto nu ne-am futat niciodată- pe fața copilului se întinde fericirea.
-Eu cu tacto ne-am futut, așa să-i spui.
- Îîîîîăăă- se aude un icnet de lăngă mine unde stătea tatăl băieților mei.
N-a durat prea mult să lămurim cum e treaba cu organele și numele lor simple din popor, cu sexul și celulele care formează embrionul din care ies apoi jivine ca Pavel sau ca el, chiar unele ca taso care brusc se scufundase în știri până la gât.
Cum gândacul adormise prefăcându-se că suge la sânul meu, m-am ridicat să-l duc în pat cam în același timp cu Matei care vesel nevoie mare mă întreabă:
-Acu' pot să mă duc iar afară?
-Sigur că da. Vii acasă când se aprind felinarele, da?
-Îhî. Mă duc să-i spun lui Alex că tu și tata v-ați futut! 

vineri, 21 iulie 2017

Uneori văd cu mâinile


Orbiți de farduri, etichete de haine și fotografii, abia mai vedem mâinile celor din jur. Cele care scriu postările în care ne scufundăm până la gât capetele prin metrou, cele care întind buchete de flori prin piețele străbătute cu pas mecanic sau cele care se întind înspre noi pe la intersecții unde copii ai nimănui înrobiți de soarele năucitor visează la o înghețată.
Mie îmi plac mâinile. Cele cu palma mare și dește scurte ale fiului meu mare, pentru că recunosc în ele genele mele adunate de la o bunică paternă niciodată întâlnită, dar și cele înguste, cu degete prelungi ale fiului celui mic în a cărui piele albă mă răsfrâng prea des.
Iubesc mâinile mari ale bărbatului meu, lopeți calde de carne în care stă promisiunea mângâierii și cea a încrederii cu care au spălat copiii noștri, ei înșiși firimituri din carnea lor îmbăiate, apoi trase bine cu ulei să se-ndrepte oscioarele cele strâmbe de la somnul din burtă.
Mă uit mereu la mâinile bătrânilor așezați cuminți pe marginea drumului, parcă uitați de viață la cerșit dreptul de a mai respira o zi; articulații deformate de artoze nemiloase, pete amare de maroniu hepatic, vene umfalte în care sângele îngroșat de experiențe își croiește anevoie calea spre mâine.
La capătul celălalt al vieții sunt mâinile elevilor mei; dincolo de unghiile de plastic violent colorat ale fetelor populare, sunt degetele nesigure cu unghii roase până la os ale celor care încă se caută pe sine în tot, cele cu pielițe delicate ce-nconjoară rozul neîncercat al vârfurilor degetelor sau cele vibrante ale băieților care n-au îmbrățișat încă nicio fată.
Și apoi sunt mânuțele copiilor; jucării pitite în palmele părinților poartă ades pe ele mâzgăleli de bomboane recuperate printre băluțe, firimituri de biscuit sau mozoleli de pufuleți amestecate cu praful parcurilor, prințese de plastic purtate nemilos de păr alături de vreun My little poney smotocit, pe care vreo bunică abia a reușit să-l scoată la lumină cu detergent de vase, spălându-l pe furiș cât dormea jivinuța în cine știe ce după-amiază.
Fascinației mele pentru mâini îi datorez și dragostea pentru tot ce făptuit manual, fie că-i un banal călcat de rufe, fie o pâine ieșită de sub apăsarea podului palmei. Pentru mine sunt frumoase torturile strâmbe, experimente culinare eșuate ale unor mame ce-și doresc doar să-și bucure copiii, literele înșirate pe bilețele naive de iubire, șosetele cârpite grăbit sau cele împletite savant de bunici care au răbdare, căci doar răbdarea le-a mai rămas, dulcețurile înfăptuite în borcane cu capace învelite în hârtie cerată și legate cu sfoară în funde firave.
Mi-o închipui ades pe prietena mea Simona sub copacii din grădina de la Breaza învăluită de gheme de toate culorile ce-i alunecă printre andrele sau croșete întrupându-se dintre degetele ei mici în jucării de pisici sau fesuri pentru băieții ei și miracolul ăsta al lucrului mărunt creat de mâinile unui om mă minunează la fel de mult ca literele scurse de sub degetele scriitorului de geniu așezat domol în fața tastaturii.
Până și tatuajele cred că-mi plac atât pentru că sunt îndesate de mâinile artistului sub pielea ce rămâne apoi să spună povestea mai departe, așa cum o spun goblenurile în care se scurg franjuri invizibili de piele pierduți în timp ce acul străpunge mărunt pânza.
Ridicat pe picioarele din spate, cățelul meu își pune capul lui prelung pe mână spre mângâiere; cu aceeași mână am frământat pâine și carnea copiilor mei, am corectat teste, am tricotat, am ținut lumânarea aprinsă ca lumina mamei să-și străpungă drumul în sus, am înfipt în pământ flori și am îmbăiat copiii botezați spre slava vieții și minunare.

joi, 20 iulie 2017

Valerian(ă) și orașul planetei România

După ce a reinaugurat mutarea Centrului de monitorizare a traficului, madam Firea ne-a asigurat că suntem proști cu crăci dacă nu băgăm de seamă că traficul din București este mult superior acum, desigur până în toamnă când din nou va fi mai inferior, Doamne ajută.
Eu am stat prizonieră în mașina 143 cam 20 de minute și vreo 5 semafoare roșu-verde și retur numai ca să trecem de intersecția dna Ghica-Colentina și am avut destul timp să observ unghiile lungi și negre ale bucureșteanului poziționat în fața-mi în dreptul ușii, cele 643 de grame de (poate) haur alb și d-ăla gălbejit care-i decorau încheietura stângă, ceara maronie care-i alunecase generos din ureche pe lob și să inspir aroma indiscretă de tutun împletită în plasticul tricoului cu însemnele lui Real Madrid.
Lângă el urcase cu o stație înainte o donșoară minionă cu un tricouaș din dantelă de poliester generos muiată într-un parfum care-mi făcea ochii să lăcrimeze abundent, în timp ce nasul ba mi se-nfunda, ba se desfunda brutal permițând întregului spectru de misme să se-nfigă nemilos în creierul și așa disperat de răgetele unei dudui care se certa cu copilul din dotare pe bancheta din spate a autobuzului, plesnindu-l periodic peste cap.
Când am fost eliberată din înghesuiala autobuzului, m-am strecurat pe trotuar printre tarabe amenajate din navete din plastic peste care se-nșirau chiloți roz și șosete de plastic, rochițe înflorate, pansamente și pepeni, crăițe strangulate în buchete alături de cârciumărese, legături de mărar și leuștean, ceva roșii și o mână de castraveți.
Am zis bogdaproste când am intrat în sediul CEC unde părintele unei foste eleve s-a răstit bine de tot la mine, apoi m-a informat că statul o fi emis titlul de plată, dar banii nu are de gând să mi-i dea, așa că să mai revin prin toamnă că ei au de lucru, hai pa, că mă plictisești madam.
Jur că abia dacă m-a deranjat apoi în piață cuplul care s-a oprit între tarabe cu un el cu ochii beliți aratându-i femeii tatuata, făcându-și cruci mari până la bietul lui sex pe care-s sigură că și l-a altoit de vreo două ori tot crucindu-se să țină satana departe de neamul lor preavoslavnic, așa să le ajute Dumnezeu.
Cruce mai că mi-aș fi făcut și eu în fața Băneasa Shopping City văzând blonda ravisantă în rochie mulată neagră gata să-i plesnească pe corp când s-a dat jos din Chevroletul parcat pe locurile de handicapat. Lângă ea, dintr-un Peugeot a coborât o familie veselă tare care a țopăit spre intarare, nu înainte de a propti în parbriz un permis de parcare special pentru invalizi.
După toate emoțiile astea artistice, Valerian și orașul celor o mie de planete a intrat la marele fix. Excesiv, hiperbolic până la sminteală, colorat suprarealist, dadaist în intrigă și impecabil realizat ca imagine, filmul lui Besson este tot ce trebuia ca să mă pot întoarce în realitate.
Nu am intrat în sală așteptându-mă la vreo interpretare de Oscar a unui rol de substanță care să-i implice pe protagoniști într-o poveste cutremurătoare de viață sau să-i provoace pe spectatori să-și pună întrebări filosofice despre rostul vieții și tocmai din cauza asta m-am putut bucura de spectacolul efectelor speciale realizate la nivel de excelență, de imaginea picturală, fără pic din adâncimea celei a lui Tarkovsky sau Innaritu, sau de CGI.
Valerian nu vă propune un scenariu bun. Dimpotrivă, are toate tarele hollywoodiene-poveste mucilaginoasă de iubire leșinată, protagoniști decorativi, însă lipsiți de zvâc actoricesc, generalul bun luptă cu cel rău, oamenii distrug o lume, tot ei ajută la reconstrucția ei, ascultă-ți inima, să mor eu de multă iubire care o am, na! și o perlă hiperenergetică să-ți dovedesc.
În schimb, vă oferă evadare într-un univers în care binele învinge, în care mai e loc pentru iubire sau sacrificiu; aici se poate visa la specii care coexistă, la ființe eterice sau doar gelatinoase, se poate râde sau doar urmări imagini fără niciun alt țel decât simpla minunare că poate cîndva, o astfel de realitate virtuală ar deveni posibilă.
Dacă nu aveți la dispoziție nici măcar valeriană sau un antidepresiv cât de mic iar orașul vostru e la fel de generos împodobit cu pungi de gunoi sfâșiate pe marginea drumului, dacă așteptați transportul în comun o juma de oră ca să rămâneți prizonierii autobuzului cu frica de atinge barele de susținere după ce altul și-a-nșirat scuipatul pe ele sau dacă v-au trezit manelele din taxiurile care trec pe stradă la 5 dimineața, Valerian e o soluție cu o condiție: nu intrați în sală cu alte pretenții și așteptări decât evadarea din cotidian, CGI și fantasmagoriile la care Luc Besson se pricepe mult mai bine ca madam Firea la primărit.

joi, 13 iulie 2017

Sunt un profesor ticălos

Nu un mic ticălos, ci unul mare.
Unul care a ignorat programa știind că majoritatea elevilor mei au nevoie să învețe să scrie un email mai curând decât să frece menta descâlcind meandrele concretului eseului reflexiv. Am dat cu flit și redactării de articole; mai bine știe să scrie un eseu argumentativ, că asta îi va cere și la Bac la română.⇒ Ticălos
De multe ori am făcut dirigenție în locul orelor de engleză pentru că elevii mei aveau atât de multe întrebări și aveau așa multe de spus, încât prostiile mele de propoziții relative și substantive nenumărabile mergeau învățate și direct în conversații.⇒ Ticălos mai mare
Nu i-am mințit nicio clipă pe părinți că au copii perfecți. Au copiii pe care i-au crescut și dacă nici la istorie nu reușesc să învețe sau să ia notițe, nu-i vina profesorului care nu a lipsit de la nicio oră și și-a predat materia cu obositoare insistență, ci a copilului care are alte lucruri mai interesante de făcut. ⇒Ticălos tot mai mare
Nici profesorii nu i-am cruțat când au luat-o pe arătură și nu de puține ori ne-am înfruntat ba că nu veneau la ore, ba că prea-i durea la bașcheți de elevi. ⇒Mother fucker bitch teach is my middle name. 
Și pe elevii mei tot așa i-am învățat să fie: asertivi, atenți la dinamica lumii din jur, să-și știe să-și ceară-n gura mare drepturile, să participe, să nu tacă, să lupte; d-aia nu-i plac unii profi și le reproșează că-s răi ca mine, iar ca răzbunare îi toacă prin catalog. ⇒Despicable me=Bozi.
Cea mai mare ticăloșie a mea a fost și este tocmai asta: de câte ori m-au întrebat elevii dacă să plece la studii sau să rămână în România, am spus PLECAȚI. Plecați pentru că la facultățile de drept predau profesori anchetați sau condamnați penal; plecați pentru că nu mai există sisteme de triere reală și admiterea este o glumă bazată pe un dosar dintre paginile cărora vi se preling pe degete minciuni sfruntate.
Plecați pentru că profesorii nu vor veni la cursuri, colegii nici atât, cursuri inutile vi se vor vinde pe sume înrobitoare și veți constata că nu ați deprins mai nimic folositor pentru viața din afara facultății la finalul celor 3 ani, iar bursele masterale, ca și cele doctorale, sunt oferite cu dedicație ca la concertele de manele, doar banii șpagă pentru ele nu se vor lipi cu scuipat pe fruntea ,,artiștilor”, ci vor fi livrați în plicuri delicate prin birouri pline de icoane aurite.
Nu doar i-am îndemnat, dar i-am și pregătit pe unii pentru alte țări, le-am corectat scrisorile de intenție sau eseurile motivaționale, i-am sfătuit, le-am scris până și scrisori de recomandare sau i-am tras după mine în acțiuni numai cu gândul la dosarul care avea să le garanteze acceptul a cel puțin 3-4 universități de peste mări și țări.
Nu-s nici două zile de când încă una dintre fetele care a crescut cu mine mi-a spus fericită că a trecut testul Cambridge; am plâns cu ea la telefon, am râs, ne-am făcut planuri de revedere și de pregătit dosarul ei de admitere în străinătate, apoi am plâns cu spor singură în baie.
Am jelit de durerea mamei care se va despărți lungi perioade de timp de singurul ei copil, de dorul tatălui, mare capsoman care nici picat cu ceară nu i-ar spune cât o iubește și nici cât e de mândru de ea, de jalea țării ăsteia blestemate să-i plece mereu copiii departe în căutarea acelei educații pe care ea le-o refuză.
Am mai jelit și azi după ce mi-am înscris fiul cel mic la liceu. Biata lui fericire de a se vedea intrat la marele colegiul național! Aproape că n-a băgat de seamă tonul milităresc, răstit agresiv cu care s-a strigat la noi să ieșim afară din sală și să așteptăm pe hol că e cald și luăm din puținul aer din încăpere.
L-am lăsat să-și savureze bucuria de a nu fi învățat 4 ani fără a-și fi atins ținta și aplecată în sinea-mi m-am lăsat copleșită de groaza că acea profesoară ar putea trânti în septembrie ușa clasei în care blegul meu și alți 27 de naivi vor spera să se bucure de anii de liceu.
Am plâns amarnic la gândul ăsta, ca și la cel că de ani de zile sunt o ticăloasă care nu-i mai învață pe elevi decât strategii de supraviețuire într-o lume mizeră, tehnici de înțelegere a textului citit ca să iei notă mare la teste de limbă și să pleci dracului din țară, cum să scrii eseul cel mai motivațional să-i păcălești pe engleji/daneji/ franceji că ești miezul fără de care universitatea lor se duce naibii.⇒ The biggest ticălos ever.

marți, 11 iulie 2017

Fasole și sidef



Or fi ele și alte bucate românești gustoase, dar parcă nimic nu se compară cu o fasole făcăluită cu simț de răspundere, o iahnie cu ciolan afumat sau măcar un borș de fasole.
Am mâncat-o la cazan prin tabere comuniste, la cantina facultății, din conserve când rătăceam pe munți sau savant amestecată cu niscai boia afumată și foaie de dafin, da-i-ar Dumnezeu sănătate Ligiei că m-a-nvățat și la așa bunătate.
Dar cea mai de soi ciorbă de fasole am băgat-o pe sub nas ca profesor într-o tabără prin Bacău, să tot fie mai bine de 12 ani de atunci. Cu bob mare ca oul de prepeliță, gras și cremos, generos împodobită cu niște leuștean numai cât să te ia cu leșin de la miros, mi-a fost împinsă prin geamul bucătăriei într-un castron ordinar de tablă, ca într-o tabără ce se respectă.
Numai ce mă pun la masă și-n fața mea se trântește pe scaun Mădălina; terminase clasa a XI-a și nici bine nu apucasem să ne cunoaștem până să plecăm în tabără împreună pentru că ea abia se transferase de un an din Suceava natală, târâtă la capitală de o mamă ambițioasă recent promovată într-o funcție de baștancă de multinațională.
,, E bună rău ciorba”, zice ea sorbind tacticos.
,,Îhî”, răspund și eu, ca să nu vorbesc cu gura plină. Bună, bună, dar parcă lipsea ceva.
,,Teach, la noi la Suceava nu mâncăm borș de fasolă fără ceapă”, spune nostagic ridicându-și minunații ei ochi albaștri deasupra castronului. 
Asta lipsea: CEAPA. Am făcut un sprint până la ghișeul prin care se-ndesau porțiile din bucătărie și am cerut cu cel mai mieros glas din viața mea o ceapă. ,,Doamna profesoară de la București vrea o ceapă”, strigă bucătăreasa cu aplomb. Nici 10 secunde nu a durat ca tot personalul cantinei să se adune ciotcă ca să se zgâiască prin ghișeu la profesoara care cerea asemenea lucru nemaiauzit. 
Șocată, femeia primește ceapa și dă să mi-o întindă, apoi se scuză grăbită: ,,Aoleoo, doamnaaaa, nu mi-am dat seama. Staț așea s-o curăț!”
,,Las-o, bre, că merge și spartă” spun eu și iau cepoiul de un sfert de kil și-l port victorioasă spre masa unde Mădălina rostește un ,,Doamne-ajută!” apăsat, apoi îi trântește un pumn bine simțit ș-o desface din fuste să ne bucurăm de ea: det uăz dă bighining ăv ă biutiful frendșip.
În toamna aceluiași an, mă sună Mădălina care se pregătea să înceapă clasa a XII-a: ,,Teach, mă primești și pe mine la pregătire? Vreau să dau la japoneză-engleză și abia-abia am convins-o pe mama să mă lase.”
,,Ce naiba să caute o realistă de la mate-info la limbi străine”, am întrebat-o înainte de a-i răspunde.
,,Pe dracu îl caută, teach! Nu-mi ajunge maică-mea care vrea să fac automatică, acu mă iei și tu? ”
,,Băăă, o să fie greu de tot!”
,, Pe bune, teach? Parcă n-aș ști. Nebuna a zis că mă lasă și-mi plătește meditațiile, da' tre' să intru prima.”
Prima nu a intrat, dar probabil că fiind a treia, maică-sa nu s-a crizat prea tare de moment ce la vreo săptămână de la admitere m-am trezit cu ea acasă: ,,Teach, m-a trimis nebuna de maică-mea la tine că ți-a luat ceva și deh...”
Am deschis cutiuța pe care mi-a întins-o și m-am minunat de inima de sidef ferecată în argint care aștepta cuminte să mă bucur de ea.
,,Bine, cum e nebună, ea a luat mai multe să am de unde să aleg, dar eu pe asta am vrut-o pentru tine”, a mai adăugat cu vocea ei vag răgușită de copil care nu știa mereu cum să reacționeze la emoții.
Ne-am îmbrățișat din nou înainte să iasă pe ușă, apoi deja plecată pe scări, s-a întors spre mine: ,,Teach, dacă mai mergi în tabără, count me in. Sună-mă oricând că sigur vin, numai să aibă ăia ciorbă de fasole, că o ceapă mai găsim noi.”
 

joi, 6 iulie 2017

Lăsați băieții să fie băieți!


Poate pentru că sunt mamă de băieți am tot mai des și mai acut senzația că trăim într-o societate feminizantă și mult prea activ preocupată de diversificarea modalităților în care am putea să castrăm cât mai de timpuriu flăcăii.
Ca femei, făcând asta, avem și avantajul că ne putem justifica singurătatea, misandria și sumele deloc neglijabile pe care le cheltuim să trătam depresia provocată tocmai de lipsa bărbaților adevărați, ăia care să poarte fix genele pe care ne dorim transmise și copiilor noștri, pe care mai bine nu-i facem dacă tot s-a stins spița masculilor viguroși.
De la pantalonii mulați ca dresurile și sacourile cu două numere mai mici menite să se strângă pe coaste punând în valoare absența umerilor, altminteri la fel de înguști ca șoldurile, și până la sprâncenele atent pensate și picioarele mai chele de păr ca un cur de bebeluș, totul tinde să efemineze bărbatul, lipsindu-l până și de acele atribute pe care evoluția însăși i le-a menit: umerii lați și pilozitatea.
Adolescenților de azi li se reproșează nu doar de către fetele din jur lor, dar mai nou chiar și de către alți băieți că nu-și epilează ,,mărarul ăla dezgustător” de pe picioare, că au păr pe burtă sau că nu se duc la cosmetică să-și rezolve conturul sprâncenelor, ba chiar și că nu se epilează inghinal atunci când se expun în slip la mare.
Profesorii îi acuză că sunt agitați în ore și deranjează, ceea ce e perfect adevărat, dar și explicabil ținând cont că ultimele decenii au fost insuficiente ca să altereze chimia prestabilită a speciei.
Părinții i-ar dori cuminți pentru că destule sunt problemele pe care le au la serviciu, nemaivorbind de complicațiile cotidiene suficiente ca bruma de resurse emoționale să nu mai ai poată fi pusă la încercare și de un adolescent furios care-și caută calea spre masculinitate.
Și totuși, nu cumva greșim undeva? Ultra-tehnologizarea ultimelor două decenii nu a produs nicio mutație genetică majoră în biochimia organismului uman; băieții continuă să intre în pubertate suferind aceleași furtuni hormonale ca acum o sută de ani, sunt subiectul aceluiași bombardament cu testosteron care îi face mai agresivi, mai competitivi, mai masculini, au aceeași energie latentă pe care nu mai au unde să și-o consume decât în fața ecranelor, cum activitățile sportive le sunt tot mai inaccesibile în România.
Din nefericire, tendința generală este aceea de a pune o frână serioasă tocmai acestor trăsături care în ultimă instanță definesc masculii oricărei specii; îi vrem obedienți, epilați model, sensibili ca o floare, vrem să gătească (Doamne, ce binecuvântare!), să crească ei copilul(ce, n-a vrut el copil?), dar, mai ales, să facă bani, o căciulă de bani.
Am auzit discuții între femei 35+ care afirmau ritos că nu înțeleg să-și complice existența dacă bărbatul nu are și el măcar o casă și o mașină acolo, dacă nu are un statut care să merite complicațiile pe care le aduce o relație. Ah, niciuna dintre ele nu era vreo ,,bucată” care să justifice măcar fizic asemenea pretenții și niciuna nu a pomenit măcar o dată cuvântul dragoste.
Bărbații 35+ sunt deja astenizați de asemenea pretenții și știu că dacă vor să-și afirme statutul nu cu cele 35+ o pot face, ci cu cele 16+ care sunt ,,bunăciuni”avide de atenție, deloc pretențioase și care se mulțumesc numai cu șampania de prin cluburi, niște țâțe de plastic, Mamaia vara și câteva hăinuțe mai acătării, fără a mai fi copleșiți de reproșuri sau sufocați de așteptările femeilor mature, ba chiar simțindu-se ,,iubibili”, tinerei și focoși.
Cu cât sunt mai nerealiste sunt așteptările femeilor care visează la un Lazar Angelov care face sarmale și leagănă copilul noaptea când ele sunt prin club, cu atât mai fătălăi sunt în realitate bărbații crescuți cu frica acută de asumarea responsabilităților sau chiar a propriei masculinități.
Eu cred că băieții se pot juca și acum cu bețe fără a risca să devină sociopați, că pot avea pistoale de plastic pentru ,,împușcatelea” fără să ne temem că la maturitate se vor apuca de tras cu pușca prin birouri, că înghionteala din pauze detensionează gălețile de hormoni cu care se trezesc inundați la pubertate și violența asta beningă îi ajută nu doar să stabilească ierarhii (hai să nu uităm că mereu peștele mai mare îl va hali pe cel mic), dar mai și impulsionează pe cei mărunți să se autodepășească.
Am încredere în tot ceea ce este natural pentru că mult înainte ca noi să intrăm în acest complex joc cosmic natura și-a găsit cursul de nenumărate ori, așa că mă tem de o lume dominată de misandrie la fel de mult ca de cea măcinată de misoginie.
Poate chiar nu suntem cel mai de seamă produs al evoluției/creației divine de ne tot punem singuri bețe-n roate cu așa îndărătnicie.