sâmbătă, 25 februarie 2017

Târgoviște. Ploaie



A plouat teribil în ultima săptămână a lui martie 1994. Parcă se frânsese ceva în cer și valuri nesfârșite de ploi veneau unul după altul să spele de pulberea de fier orașul în care cele două combinate de oțeluri tocmai primiseră un diagnostic necruțător- cancerul economiei iliesciene.
Era bine că de la atâta ploaie nu mai trebuia să spăl linoleumul cu care împodobisem cimentul balconului, veșnic acoperit de un strat dubios de negreală mai fină ca nisipul și mult mai periculoasă ce cobora asupra blocurilor aflate la nici 2 km de combinate.
Doar că eu pregăteam botezul primului meu fiu și trebuia să merg de colo-colo după cumpărături, să mai iau încă 10 ouă, să nu uit de niște esență de rom și niște unt. Nu uitam pe atunci; abia împlinisem 26 de ani și nu uitam nimic, nici măcar ceea ce mi-ar fi făcut bine să uit, dar mama, care după nici 5 luni avea să primească același diagnostic de cancer, uita, iar eu luam de câteva ori pe zi drumul magazinelor din cartier, multe abia deschise după marea privatizare post-decembristă.
Era bine că eram acasă. Matei avea aproape 5 luni, uneori rânjea cu gură știrbă la mine bolborosind plin de bale și bucurându-se mai mult să o vadă pe mama și brațele ei bătrâne decât fața mea tânără, dar mai mult străină, cea a femeii care apărea la două săptămâni, rostea cuvinte neînțelese de el, apoi pleca iar doar ca la întoarcere să spună scălâmb: ,,Ce mare s-a făcut băiatul meu! Hai sus la mămica!”
Noaptea ascultam ploaia răpăind pe pervaz și respirația copilului meu adormit cuminte într-un pat de tablă, cu o plasă de sârmă prin care strecura dește mici ca filamentele. Se trezea spre ziuă cu foamea-n gât, dar nu țipa, doar scârțâia ușurel ca un șoarec, de parcă ar fi intuit cumva cât de puține sunt puterile Melaniei și ar fi vrut să facă economie ca să aibă parte de ea cât mai mult timp.
Ploaia o asculta și el când își bea biberonul în brațele mele cu capul întors spre fereastră, atent la zgomotul de afară, cu ochii larg deschiși în albastru ca și cum nu voia să rateze nimic din ceea ce se petrecea pe lume.
Zilele mi le petreceam pregătind botezul, ascultând zgomotele copilului meu, gătind cu mama bunătăți, că doar n-o să ne facem de rușine tocmai acum când creștinăm băiatul. Eram săraci tare atunci; un plutonier de jandarmi și o studentă care trăiau dintr-o leafă și câteva pregătiri alergate în toate părțile, așa că nu era vreo mare petrecere de făcut, dar era petrecerea Lazărilor- eu încă nu mă simțeam o Bozieră-, după cum el era singurul nostru copil, al tuturor Lazărilor.
Și ploua ca într-Un Veac de Singurătate. Oraș muncitoresc, Târgoviștea devenea de covârșitoare singurătate când ploua. Străzi înguste prin cartiere meschine se acoperea de băltoci nesfârșite, sub care pândeau gropi în asfalt și mocirle de la lucrări uitate de municipalitate. Griul blocurilor se fleșcăia sub rafale, flici-flici se auzea apa în pantofi, vrruuum-fleeeșșșuuu mașinile împroșcau pietoni pe trotuare la trecerea prin gropile pline de zoaiele stradale.
În miercurea dinaintea botezului, am mers la alimentară după ultimele cumpărături, care, surprinzător, chiar au fost ultimele pentru mine. Am intrat pe strada strâmtă la capătul căreia se vedea de sub umbrelă geamul sufrageriei în care o lăsasem pe mama să-i dea lui Matei gustarea-ce bun!ce bun!-și atunci am zărit-o.
Era verde ca o euglenă, avea farurile pornite să răzbată prin ploaie și lăsa în urmă vălătucii de fum tipici daciilor 1300 de pe-atunci. Mi-am dat seama ce se va-ntâmpla când am auzit motorul ambalat nervos și am înțeles că accelerează, iar în stânga mea se-nălța falnic gardul unei grădinițe de bloc pe care nu aveam cum să-l escaladez.
Cu sarsanalele într-o mână și umbrela în cealaltă, mi-am văzut calmă de drum preț de încă 10 pași, apoi am luat-o în plin; băltoaca în care șoferul iadului intrase cu viteză pătrunsese pe sub pardesiul meu negru până la piele, lăsând șiroaie de zeamă mocirloasă să-mi alunece pe gât, peste piept, până-n chiloți.
N-am mai gătit mare lucru după aia, că am spălat tot ce avusesem pe mine, am pus pantofii la uscat și mi-am făcut o baie să scot noroiul din păr, felicitându-mă că mă tunsesem după naștere și nu mai aveam o juma de metru de plete de spălat.
A doua zi nu am mai mers la nicio cumpărătură, nu fiindcă nu s-ar mai fi găsit câteva ceva, ci fiindcă aveam frisoane căcălău, dar voce ioc. Am zăcut în pat simțindu-mă vinovată că mama avea acum nu doar copilul meu de îngrijit, dar și pe mine, ditamaii femeia care abia reușea să scoată niște sunete guturale, schimonosite de laringită.
La botez a fost frumos tare. Doar nașii, familia mea și câțiva prieteni care știau deja că n-avea sens să mă-ntrebe ceva că o să produc niște gâjâieli greu de înțeles. Am plâns pe ruptelea de emoție, am sughițat câteva cuvinte către popă care o fi bănuit că-s surdo-mută și apoi am tăcut din plin acasă unde m-am tras în poză cu un zâmbet tâmp de la câte hapuri băgasem în mine și de la răceala atroce căreia nu mai știam cum să-i dau de cap.

luni, 20 februarie 2017

Profesorii fac lucruri trăznite





Hooollyyy shiiiit!-m-am trezit că spun în gura mare astăzi pe holul liceului, purtând un catalog sub braț în drum spre o clasă. Prin ușa deschisă a unei clase zărisem o elevă de proporții cosmice, purtătoarea unui sutien push up cupa H(HUGE) care-i ridicase cele două țățe până sub bărbia dublă.
Poftim?- mă întreabă un elev din clasa mea lângă care mă aflam chiar atunci. M-am oprit să-mi liniștesc pulsul, mai puțin din pricina scăpării, cât de groaza că numai 50 de minute mă despărțeau de cele două țâțe revărsate din decolteul meschin, decupat până la sfârcuri.
Mda, profii spun lucruri trăznite, cam ca toți ceilalți oameni care își mai pierd din când în când controlul.
Oricât de uimitor ar părea, profesorul este om. Are zile bune, e obosit, are tensiune premenstruală sau chef de râs, mai face mișto sau îl doare capul, are toane, chiar dacă nimeni nu se așteaptă ca și el să aibă fix aceleași reacții ca orice alt știulete, de parcă proful ar avea obligația sacră de a fi tot ce-și doresc alții să fie, nu ceea ce este el de fapt.
Am citit aplauzele furtunoase la scenă deschisă ale mediului online, și nu numai, pentru o fetiță de 13 ani din Târgoviște care povestește cum la ziua școlii gimnaziale la care învață, a 3-a din țară ca nivel, spune ea, s-au spart farfurii ca simbol al spargerii ghinionului. Groaznic gest, complet nepedagogic, ba chiar periculos; se miră ea că nimeni nu s-a rănit, că nu și-a tăiat vreunul gâtu sau venele în cioburile vaselor aduse de-acasă, total lipsit de sens, ce mai tura-vura, o mizerie fără virtuți didactice.
Eu, pe de altă parte, sunt plină de pedagogie când aduc la liceu zacuscă și gem pentru elevii mei. Altă viață, frate!
Daaaa, sau când postez pe grup: Am salată orientală cu pește afumat. Daț de veste cine vrea să știu câtă aduc. Are ceapă, multă ceapă. Drept care, ghici a mirosea în sala 12 unde învață bozierii mei? A pedagogie, băăă, pedagogie cu macrou afumat.
De ce mă gândesc mai bine, d-aia sunt mai convinsă că mâine ar fi bine să-mi trântesc demisia pe masa directorului și să mă duc la oi. Sigur mă veți aproba dacă vă povestesc că m-am bătut cu bulgări în curtea școlii cu elevii mei, după ce abia  plecaseră toți cei 20 de profi care veniseră la ora mea deschisă pe sector, la care de proastă ce eram, nici măcar n-am știut că asistaseră numai inspectori, metodiști, ba chiar și directorul de pe atunci al Colegiului Bilingv Coșbuc.
Liceenii mei mă știu de Bozi, îmi cer să le aduc mâncare fiindcă știu cât mă bucură să o fac, îmi spun bancuri fiindcă și eu le spun lor, vorbesc mai urâțel la ore, fiindcă prefer să-i las să nu se cenzureze strict decât să nu mai spună nimic.
Ei, bine, da, elevii mei au voie să ridice vocea în timpul orelor mele când discută/se ceartă, râd și fac mișto cât încape, de ei, de mine, de alții, de Dumnezeu, de stat sau de biserică. Yupiii, s-a cam dus pedagogia pe...apa sâmbetei.
Acum 5 ani, îmbrăcată într-o cămașă de noapte peste care azvârlisem halatul de baie, legată la păr cu un prosop și-n papuci am jucat alături de 3 eleve într-o adaptare după Christmas Carol în fața întregii școli și a colegilor mei. Mi-era frică și mi-era rușine, tremuram de nu puteam să mă țin pe picioare, dar fetele aveau nevoie de o trăznită care să joace rolul profesoarei înăcrite, afurisite, scorpia căreia spiritul Crăciunului îi deschide sufletul cu ranga. Ce naiba o fi fost în capul meu? Cred că mi s-a tras de la atâta subjonctiv, de la condiționale și singularia tantum nouns, fir-ar mama lor de substantive a naibii.
Și mai sunt și degrabă vărsătoare de doiuri nevinovate. Măiculițăăăă, ce curge cu doiuri dacă nu ți-ai făcut proiectul deși eu ți-am dat tema și indicațiile acum 2 luni! Scîrbă mai sunt că nu iert nici temele nefăcute pe care mi le notez în caiet cu răutate absolută, gata să mai dăruiesc bietele cataloage cu încă un rând de note proaste dacă elevii nu scriu eseurile. Vaaaii, taaareee mă chinuie rușinea! Eu zic să mă aruncați la ghenă.
Mai bine mă arunc singură când îmi amintesc de câte ori am mâncat ciungă cu elevii mei, câte selfie-uri am făcut prin clase, câtă  burtă de râs am umflat cu ei la școală sau prin oraș, cât ne-am scălâmbăiat la serbări, repetând piese de teatru sau scenete de teatru de păpuși.
Așa că asta voi face: mă dau la ghenă pentru lipsă de pedagogie sau ce i-o mai trebui profesorului care mută elevii prin bănci, așa cum și eu mai fac uneori, nu sparg farfurii, dar mestec ciungă și defilez prin liceu în halat de baie dacă îmi cer copiiii să-i ajut să facă un spectacol de teatru.
Numai că nu pot să fac așa cascadorie de demisie mâine pentru că mă așteaptă o fetiță să-i aduc niște murături- castraveți, pepenaș, o gognea-două și niscai conopidă- și eu pedagogia nu o iau deloc în serios, dar mâncarea da.






 

marți, 14 februarie 2017

Iuby, te poopic doolcik!

Abea așteptam ziua asta care este ziua internațională la îndrăgostiți și iubirea plutește în aer cu câteva zile înainte, uneori și dupe aia iubirea tot nu te slăbește.
Nici nare cum să te slăbească că dacă mănânci până nu mai poți tuate bunătățile alea și mai bagi o bere doo e greu să dai kilele jos dupe tine așa repede fincă se știe că e mai ușor să pui șunca de o palmă decât să te supții ori cât ai face fuamea dupe aia da' se merită să te riști că decât odată pe an toți bărbați are nu mai o grijă că ce flori săț ia.
Io știu deja ce flori mia loat soțu' meu că e aceiași mereu-lalele galbene care ia-m spus eu că îmi place când eram decât prieteni și ne plimbam de mână prin parcuri acum dooșcinci de ani. Mi-e numai îmi place lalelele galbene care mi le ia el de atunci că ma-m plictisit de atâtea lalele și mi sa loat rău de tot da' nui spun nimic că tot d-alea ia că ori cum mă iubește și noi știm că gestu' contează.
D-aia am să râd cu gura până la urechi când vine iel acasă cu lalelele de o să mi se vadă măseaua lipsă, adică nu o să se vadă că nare cum dacă tot numai o am și o să ne pupăm cu drag fincă nu contează că suntem căsătoriți de atâția ani noi am rămas la fel de îndrăgostiți unu' de altu', adică unu' de alta care sunt io, că soțu' meu nu e din ăia... care le place alți bărbați săi placă de altu'.
Abea aștept și bonboanele care mi le aduce în fiecare an cu lalelele. Fincă el nu e nu mai un romantic, e și un tată model care nu vine cu bonbuane decât pentru mine că se gândește și la copii lui și ia câte un kil, doo să aibe băieți câteva zile bune.
E nasol că el lucrează până la ore tardive și când ajunge la Caufland numai găsește bonbuane de ciocolată vărsate că toți vrea o grămăduaie de ziua îndrăgostiților și ia ce mai rămâne, caramele sau jeleuri d-alea de arată ori ca râmele, ori ca niște avortoni mici da colorați.
Copii e veseli când le vede și ruade la ele și se râd că le rămân lipite de dinți de zici că e curcubeu în gura lor nu alta, da' io nu prea mănânc, mai mult le sug că mi-e îmi m-ai rămân lipite de plonbele care le am și când trag de ele mie frică că cade vreo plonbă.
Ș-așa vă spun drept că dacă m-ai se prinde câteo caramea de măsele am mari probleme dupe aia că mi se zdrocăne plonbele când mă râd de zici că-s tuate pi camerele în gura mea și numai spun că mă duare de mă ia toți draci așa că m-ai bine mă lipsesc.
Uneori soțu' meu ne face surprize că ne ia pe toți în mașină și ne duce la restaurant unde putem să comandăm tuate cele- meniu Bigmec, Mec puișor, chear și plăcintă d-aia cu vișine și mere pe săturate fincă băieți trebe să învețe să fie romantici de mici să nu se uite la bani când vrea să facă o bucurie la soție s-au la copii lor.
Acu' ce să zic, am avut noroc cu soțu' meu că alți bărbați nu are nici umpic de romantism în ei. Am o prietenă care ne știm de când eram mici și cu soțu' ei. Ăla așa un mârlan e că nici o floare măcar nu ia adus vre-o dată și m-ai și spune că ce noi suntem americani să unblăm cu inimiuare și prosti d-astea că noi suntem români și noo nu ne trebe sărbătorile lu' alți da' io cred că e defapt un scârțan care nu vrea să dea nici măcar treij de lei pe niște buruieni acolo s-au pe niște bonbuane măgaru.
Decât de un lucru îmi pare mi-e rău azi. Că când am venit dela servici îmi ghiorțăia mațele de fuame și miam pus o ciorbă de fasole care am mâncat cu o ciapă roșie de sa dus dracu tot romantismu dacă mă găsește vreo râgâială. Deh, cum mio fi norocu'! 



 

miercuri, 8 februarie 2017

Zâmbiți, vă rog!


Se zâmbește mult în Piața Victoriei. Oamenii se simt bine acolo, își întâlnesc prietenii sau și-ai făcut prieteni noi tocmai în spațiul acela de protest, își oferă ceai cu zahăr, își zâmbesc sau vorbesc, își mângâie unii altora copiii sau cățeii, tineri și mai bătrâni deopotrivă, uniți de speranța că mizeria se poate termina, că o pot înfrânge.
Cei mai conservatori sunt supărați că protestul pare superficial când faci flash moburi sau bați în tobe ca la carnaval, însă foarte tinerii își văd neabătut de protestele lor nonconformiste dansând, cântând, luminând cerul nopții cu lanternele telefoanelor, scandând sau suflându-și plămânii în vuvuzele, zâmbind.
Iohannis zâmbește și el. Nu foarte des, nu foarte larg, poate ironic uneori, alteori doar așa cum o facem toți, mai în dorul lelii, prostește, fără vreun motiv anume. Așa mai fac oamenii. Zâmbesc. Unii râd cu gura până la urechi, fac glume, caterincă, se simt bine în prezența celorlalți și și-o doresc de parcă ar fi ființe sociale.
Deși nimeni nu zâmbește pentru Iohannis în Piața Victoriei, nici nu se învelește în ură când scandează împotriva unui guvern care deja a abuzat de poziția de putere în care s-a văzut plasat mai curând de indiferența majorității populației tinere decât de intensitatea devotamentului celei vârstnice.
Altfel stau lucrurile în jurul Cotroceniului. Acolo nimeni nu crede că cineva ar putea oferi fructe ,,exotice” (a se citi portocale și banane, nu mango sau lichi) fără a cere bani în schimb, ceai fără a aștepta 2 lei pe pahar sau senvișuri doar în schimbul unui ,,mulțumesc”.
Acolo totul se vinde; de la vot și până la scandări. Bunătatea, zâmbetul, toleranța le sunt negate oamenilor care refuză dialogul doar pentru a putea apoi să acuze președintele de lipsă de transparență. S-au supărat teribil că Iohannis a venit să le vorbeacă zâmbindu-le.
Adică cum? Ce, ei erau acolo să le zâmbească el, să le vorbească? Ei erau acolo să-l huiduie copios, nedorind să asculte ce le-ar fi putut spune. Ei vor dialog, siiigurr, dar să dialogheze ei urlându-i interlocutorului cât e de javră, cât de repede trebuie să demisioneze, că votul lor contează mai mult decât al celor care l-au votat pe președinte, că Huuuuuăăăăăăă. 
Una dintre cocoanele revoltate că președintele ne consideră pe toți românii lui a fost deosebit de enervată de faptul că Iohannis a venit cu același zâmbet să le vorbească. Păi, n-o avea omul alt zâmbet, o fi și el ca Zoolander. Sau e prea mult să sper că ar ști ceva despre o altă comedie decât cea zilnică de pe antenuțe?
Uite-așa ne mai apucă uneori disperarea că trăim într-o lume cenușie, cu oameni mohorâți și răi care așteaptă ca toți să fim la fel de îndârjiți în tristețe, să nu râdem, să nu facem niciodată altceva decât ,,ce se face”, să protestăm numai împotriva celor pe care ei ni-i arată, că e musai să-l iubim pe Mircea Badea cu fețișoara lui de băiețel răsfățat și lipsit de discernământ căruia îi plac băițele în cădița cu rățuștele date de mămăițe și tătăiți care-l gâdilă la orgoliu.
Și eu m-am săturat de povestea asta cu protestele. Pe bune. Vreau altceva pentru Pța. Victoriei. Imaginați-vă!
Vă plimbați calm pe Kiseleff și auziți torsul motoarelor de motociclete apropiindu-se, vruummm-vrummm, apoi le vedeți înșirându-se în coloană- BMW-uri, Honde, Suzukiuri, Kawasakiuri. Se parchează chiar acolo într-un colț al pieței, sub privirile voastre, iar voi nu sunteți curioși, enervați, furioși, fiindcă sunteți deja obișnuiți cu astfel de scene, sunt parte din normalitate.
Odată adunați, motarzii încep să se dezechipeze; căștile date jos lasă să se vadă părul alb împletit sau tuns f scurt al femeilor, cheliile bărbaților, ridurile care le sapă șanțuri adânci pe fețe. Sunt toți niște moși și babe care se scutură de praf, își dezmorțesc oasele bătrâne, înțepenite de statul călare pe șaua motocicletei, beau apă și zâmbesc privind în jur bucuroși că au ajuns la destinație.
Voi zâmbiți spre ei, primiți zâmbete obosite drept răspuns, copiii voștri se joacă fascinați pe lângă motociclete, o mamaie tatuată râde și-i urcă pe șa, iar ei hohotesc fericiți când mamaia ambalează motorul și șaua gâdilă blândă popourile copiilor, un tataie cu cranii hâde tatuate demult în pielea brațelor ridică un piciuleț de turul budigăilor: ,,Stai, măi tăticule, un pic, că e fierbinte toba și te frigi la degețele!”
Rădeți, oameni buni, râdeți!

De ce nu ne place Nicușor Dan

Am tot citit fel de fel de comentarii legate de o recentă aparițe a lui Nicușor Dan, la tribuna Parlamentului pierzându-și firul ideilor într-o evidentă pauză de gândire.
De la ,,retardat” și până la ,,incapabil” niciun invectiv nu a lipsit din repertoriul celor care și-au dat cu părerea în legătură cu performanțele oratorice ale dlui Dan, care, ce-i drept, este departe de a fi un orator charismatic așa cum tare mulți și-ar dori.
Omul pur și simplu s-a oprit în mijlocul discursului, aproape incapabil să continue, ceea ce nouă nu ni s-a întâmplat niciodată și nici că ni s-ar putea întâmpla vreodată, ptiu! ferească-ne Domnu. Cât de patetic să fii să pățești asta?
Pe bune, acum, nu suntem toți niște oratori adevărați, d-ăia demni de Ted-Talks, niște Ciceroi sau Demosteni de răcnim prin agore de dimineața până seara în fața mulțimilor adunate să ne aclame pentru performanțele noastre fără asemănare? Ba bine că nu!
Eu cred că sunt singura persoană care nu e în stare să vorbească articulat dacă sunt mai mult de 15 persoane necunoscute în aceeași cameră cu mine, ca să nu mai spun că dacă simt ostilitate față de mine, nici atât nu-s aptă să articulez două cuvinte care să sune mai inteligent decât Ăăăăă/Mmmmm/Hmmmm..
Nu ne place Nicușor Dan fiindcă e calm, metodic, impasibil ca un pește. Moooaaamăăă, ce pămpălău!
Păi, nouă ne place unul care să bată cu pumnul în masă ca Traian Băsescu, să-și vânture pumnișorii în aer când ne spune ,,Măi, animalelor!”, un Tăriceanu care să-și flendure masculinitatea debordantă prin Parlament.
Nicușor Dan e genul care lucrează meticulos, sistematic, ține cu dinții ca un bulldog când identifică abateri de la lege, cea a statului sau a moralei, chiar dacă nu e pic de glamour în acțiunile lui, dar la capitolul comunicare pare aproape incapabil.
Nouă ne-a plăcut de Crin Antonescu. Ăla da bărbat. Și ce orator minunat!
Păi, zău așa, bine mai era când ieșea Crinuleț la braț cu Ponta și anunța formarea USL și moartea PNL-ului, când se lua în brațe cu toți pesediștii, rânjeau fasolea la cameră și semnau una după alta tot felul de pacte ticăloase, împărțindu-și cu maximă generozitate hălci uriașe din țărișoară și țopăind la mitinguri care anunțau nu doar distrugerea unui partid politic istoric, al cărui trecut era târâit prin toate zoaile închipuibile, dar și ruinarea șanselor echilibrării balanței politice la alegerile următoare.
Se compară oare talentele oratorice ale lui Antonescu și charisma lui de curgea găleți pe televizoare cu prăpăditul de Nicușor Dan, care nu doar că are acasă un copil mic, dar mai poartă și o luptă inegală cu balaurul pesedist în loc să-și ia limbuța în gură cu el măcar puțintel?
Nu ne place Nicușor nu fiindcă nu e un bun orator, ci pentru că nu e agresorul cu care suntem obișnuiți, smardoiul care să ne dea peste bot de câte ori deschidem gura, nu e lingăul descurcăreț care să ne vândă pe sub mână în schimbul unor privilegii pe viață, nu e politicianul de profesie care nu are nicio realizare profesională în spate, pentru că a fost prea ocupat să ne batjocorească pe față de pe băncile confortabile și bine căptușite cu parale ale Parlamentului.
Nu, nu sunt fan dl. Dan, dar rămân fan declarat al corectitudinii și respectului față de om, mai ales față de cel vulnerabil. 
 

luni, 6 februarie 2017

Părinți versus Copii

Pavel avea 6 ani când enervat de un comentariu legat de un prieten al său mi-a replicat cu ochii în lacrimi: ,,E prietenul meu și dacă mai spui asta despre el înseamnă că nu mă respecți pe mine.”
Am rămas blocată și mi-am dat seama că avea dreptate în tot ceea ce spunea și că eu chiar nu îl respectam fiindcă niciodată până atunci nu-mi pusesem problema că ar trebui să o fac, fiind convinsă că iubirea mea necondiționată este mai mult decât suficientă.
Da, provin dintr-o cultură care nu-și respectă copiii cu adevărat nici măcar atunci când vocile lor se fac auzite foarte răspicat, într-o încercare de a-i împiedica pe părinți să-i mai ignore sau, mai rău, să-i disprețuiască pe motiv de imaturitate eternă.
Cu atât mai evidentă devine această lipsă de respect când îi privești pe demonstranții din jurul Palatului Cotroceni, majoritatea oameni trecuți bine de vârsta a doua, părinți ei înșiși, necruțători și cruzi până la limita suportabilității.
Ura cu care întreabă ,,de la ce post” sunt reporterii, violența cu care smulg telefoanele mobile din mâna reporterilor, cum i s-a întâmplat Laurei Ștefănuț, reporter la Brrlog, care a mai fost și luată la pumni, discret, pe la spate, cum șade bine bunicilor, scârba ce li se întinde pe chip la auzul cuvântului Facebook, toate sunt dovezi al unei lipse de respect față de opțiunile tinerilor.

Mulți dintre cei aflați la Cotroceni sunt convinși că sunt deținătorii adevărului absolut și refuză cu obstinație să asculte orice opinie contrară propriilor lor convingeri, sunt încremeniți în proiectul bine pus la punct al televiziunilor binecunoscute, asemeni insectelor prinse în pânze parșive de păianjeni, încă vii când carnea lor începe să hrănească agresorul.
Nicio clipă nu-i străfulgeră gândul că reporterul ar putea fi nepotul lor, că s-ar putea să-i fie frig, să-i fie foame, că îl așteaptă o chiuvetă de vase nespălate acasă și că poate nu-i ajung banii de chirie sau că are rate la bancă pe care le va plăti cu nervi și oboseală până la pensie.
Nu-și respectă nici măcar proprii copii și munca lor prin cele străinătăți în care i-au alungat tocmai opțiunile lor politice. Mulți au sigur copii plecați prin străinătate să îngrijească bătrâni cu bani, în timp ce bătrânii lor rămân acasă singuri, dezabuzați, urlători în sprijinul propriului agresor.
De asta m-a convins încă o dată astăzi comentariul unui tată (presupun după identitatea de nume) la postarea unui prieten care încerca să explice o parte din consecințele financiare și politice ale ultimelor măsuri pesediste; public, fără jenă și pic de apreciere față de opinia fiului, acum adult și părinte el însuși, tatăl îi reamintea ce făcea el la 5-6 ani, cum greșea atunci și cum nici acum nu pricepe nimic, nu a administrat alte fonduri decât pe cele ale familiei și nici p-alea bine, cum nu e în stare să priceapă nimic, așa că mai bine și-ar ține gura, neștiind nicio fărâmă din câte cunoaște el, tatăl suprem.
Ce gust amar mi-a mai lăsat acest părinte care-și urechează fiul public, așa cum nici măcar unui copil de 6 ani nu se cuvine să-i faci!
Sunt convinsă că tatăl prietenului meu, asemenea altora care nici măcar acum nu ascultă opiniile copiilor lor ajunși adulți poate mai informați sau educați, își iubește fiul, dar asta nu înseamnă că îl și respectă pe el și deciziile pe care le ia.
Poate că tot acest spectacol grotesc al asmuțirii unei părți a votanților împotriva altora este tocmai expresia lipsei de respect ridicată la rang de politică de stat.
Exact așa cum părintele prietenului meu l-a tras de urechi public, părinții aflați la Cotroceni ne spun că votul dat de mult mai mulți pentru Iohannis nu are nici pe departe aceeași valoare ca votul lor în alb dat PSD-ului, ne spun cât suntem de nătărăi că nu le suntem recunoscători fiindcă au ieșit disciplinat la secțiile de vot să pună ștampila pe poza indicată de televiziunea favorită, că suntem proști.
Pavel al meu era slab băț, blond ca un pui de găină, fragil ca orice alt băiețel de 6 ani când și-a impus dreptul de a fi ascultat și respectat, de a face propriile lui greșeli sau alegeri. Așa suntem acum toți cei din piață.
Copiii unor părinți atotștiutori, ne vedem forțați să ridicăm vocea ca să cerem să fim ascultați, să cerem ceea ce ne-a fost refuzat pănă acum- RESPECT.
Dacă știm sau nu mai bine decât părinții noștri e greu de spus acum, dar putem să cerem dreptul de a face propriile noastre greșeli, după ce am suportat decenii de consecințe ale greșelilor catastrofale luate de părinții noștri.